Află ce este Solstitiul:
1. Definiție și Explicație Științifică
Solstițiul este un fenomen astronomic ce are loc de două ori pe an, când axa de rotație a Pământului și direcția către Soare formează un unghi drept (90°). Cu alte cuvinte, în momentele de solstițiu, planul determinat de centrul Soarelui și axa Pământului este perpendicular pe planul orbitei terestre. Datorită înclinației axei Pământului cu aproximativ 23,5° față de perpendiculara pe orbită, la solstiții fiecare emisferă atinge înclinarea maximă spre Soare sau îndepărtare maximă de Soare. Acest fapt face ca, la amiază, Soarele să atingă cea mai mare înălțime pe cer într-un solstițiu (cel de vară) și cea mai mică în celălalt (cel de iarnă). Totodată, solstițiile marchează zilele cu cea mai lungă perioadă de lumină, respectiv cea mai scurtă din an, în funcție de emisferă.
Distanța Pământului față de Soare nu cauzează solstițiile – de fapt, Terra se află la distanța maximă (afeliu) la începutul lui iulie și la cea minimă (periheliu) la începutul lui ianuarie, deci nu aceasta este cauza anotimpurilor. Termenul „solstițiu” provine din latină (solstitium), indicând faptul că Soarele pare să se oprească din schimbarea poziției sale pe cer (în înălțime) timp de câteva zile. Practic, în preajma solstițiului, Soarele își schimbă foarte puțin traiectoria zilnică, părând „staționar”.
Pe parcursul unui an, axa Pământului rămâne aproximativ paralelă cu ea însăși, fiind înclinată constant cu aproximativ 23,5° față de verticala pe planul orbital. Astfel, timp de jumătate de an, emisfera nordică este înclinată mai mult spre Soare, iar cealaltă jumătate emisfera sudică primește mai multă lumină solară. Solstițiile apar în momentele când această înclinare este maximă: o dată când nordul este maxim orientat spre Soare și o dată când sudul este maxim orientat. Atunci, într-o emisferă, Soarele atinge la amiază cel mai înalt punct pe bolta cerească (maxim de declinație) și oferă cea mai lungă zi, în timp ce în cealaltă emisferă Soarele atinge punctul cel mai jos la amiază (declinație minimă) și dă naștere celei mai scurte zile. Fenomenul se inversează după acel moment: în emisfera care a avut ziua cea mai lungă, zilele încep să se scurteze treptat, iar în cealaltă încep să se lungească.
2. Tipuri de Solstiții: Solstițiul de vară vs. Solstițiul de iarnă
Există două solstiții în fiecare an, corespunzătoare anotimpurilor extreme – solstițiul de vară și solstițiul de iarnă (pentru fiecare emisferă). Acestea se petrec în jurul datei de 21 iunie (solstițiul din iunie) și în jurul datei de 21-22 decembrie (solstițiul din decembrie). Caracteristicile solstițiilor diferă între cele două emisfere ale Pământului, fiind opuse:
Solstițiul de vară (pentru emisfera nordică) are loc de obicei pe 21 iunie. Atunci în emisfera nordică începe vara astronomică, Soarele la amiază urcă pe bolta cerească la unghiul maxim față de orizont, iar ziua are cea mai mare durată din an. Noaptea este corespunzător cea mai scurtă. Simultan, în emisfera sudică acea dată marchează solstițiul de iarnă – începutul iernii astronomice acolo – când Soarele atinge la amiază cea mai joasă poziție anuală, ziua este foarte scurtă, iar noaptea foarte lungă. În zonele extreme sudice (dincolo de cercul polar de sud), în jurul solstițiului din iunie Soarele nu mai răsare deloc deasupra orizontului (noapte polară).
Solstițiul de iarnă (penttru emisfera nordică) are loc în jurul datei de 21 decembrie. Atunci în nord începe iarna astronomică, Soarele atinge la amiază cea mai mică înălțime deasupra orizontului, iar ziua este cea mai scurtă din an, noaptea fiind cea mai lungă. Concomitent, în emisfera sudică are loc solstițiul de vară – startul verii australe – cu Soarele la zenit mai înalt, zile foarte lungi și lumină de 24 de ore dincolo de cercul polar antarctic.
În regiunile tropicale (aproape de ecuator), diferențele sezoniere de durată a zilei sunt minime. De aceea, din punctul de vedere al zonelor ecuatoriale, solstițiile nu sunt percepute ca „de vară” sau „de iarnă” – acolo Soarele răsare și apune aproape la aceeași oră tot anul, variația fiind de doar câteva minute. Totuși, și la ecuator se remarcă faptul că în jurul solstițiului de iunie Soarele la amiază atinge cea mai nordică poziție pe cer, iar la solstițiul din decembrie cea mai sudică (fără însă a produce schimbări mari în durata zilei).
3. Datele Solstițiilor în Anul Curent
În fiecare an, solstițiile au loc în jurul datelor menționate mai sus, dar data exactă și ora pot varia ușor de la un an la altul din cauza anilor bisecți și a mișcărilor orbitale.
În anul curent (2025), solstițiile au următoarele date exacte (pentru emisfera nordică):
Solstițiul de vară 2025: va avea loc sâmbătă, 21 iunie 2025, la ora 02:42 UTC. Acest moment corespunde orei aprox. 05:42 (ora României). Practic, 21 iunie va fi cea mai lungă zi din 2025 în România.
Solstițiul de iarnă 2025: va avea loc duminică, 21 decembrie 2025, la ora 15:03 UTC, adică în jur de 17:03 (ora României). Data de 21 decembrie 2025 va marca cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte a anului.
Pentru comparație, în anul anterior 2024 solstițiul de vară a avut loc pe 20 iunie, iar în 2020 solstițiul de iarnă a căzut pe 21 decembrie la ora 10:02 UTC. Astfel de deviații sunt anticipate și repetabile pe termen lung, calendarul nostru reușind să mențină solstițiile în jurul acelorași date.
4. Impactul Asupra Climatului și Naturii
Solstițiile și anotimpurile: Înclinarea axei Pământului care generează solstițiile este și cauza succesiunii anotimpurilor pe glob. Diferențele de lumină solară primită înainte și după solstiții determină schimbări climatice sezoniere evidente. De exemplu, după solstițiul de vară (când emisfera nordică primește maximul de lumină), zilele încep să scadă treptat în lungime și, cu un mic decalaj, atmosfera și solul încep să se răcească – acesta este motivul pentru care cele mai ridicate temperaturi de vară apar adesea la câteva săptămâni după solstițiul din iunie (în iulie-august), nu exact în ziua cea mai lungă. Fenomenul se numește „lag sezonier”: Pământul și oceanele acumulează căldură, astfel că maximul de temperatură estivală întârzie aproximativ 2-4 săptămâni față de 21 iunie. Similar, cele mai scăzute temperaturi de iarnă apar la câteva săptămâni după solstițiul de iarnă (în ianuarie), deoarece solul și apa eliberează căldura acumulată și abia apoi ajung la răcirea maximă.
Influențe asupra fenomenelor naturale: Solstițiile au un rol esențial în definirea zonelor climatice și a ritmurilor din natură. La solstițiul de vară, emisfera în cauză primește cea mai intensă și mai prelungită radiație solară, ceea ce conduce la perioada de vegetație maximă: plantele se bucură de ore lungi de lumină, ajung la înflorire și fructificare, iar culturile agricole ating faza de coacere. În multe regiuni, sezonul ploios sau uscat este legat de poziția față de solstiții – de exemplu, în climatul musonic, verile (după solstițiul de vară în emisfera nordică) aduc ploi abundente, în timp ce iernile (după solstițiul de iarnă) sunt mai secetoase.
Durata zilei controlată de solstiții este un factor declanșator pentru fotoperiodism: numeroase plante și animale își sincronizează ciclurile de viață cu schimbarea lungimii zilei. De exemplu, păsările migratoare încep să plece spre sud când zilele scad după solstițiul de vară, iar anumite specii temperate de plante își inițiază căderea frunzelor sau înflorirea în funcție de scurtarea sau lungirea zilei după solstiții. Multe animale își ajustează sezonul de reproducere astfel încât fătarea puilor să coincidă cu perioada de primăvară-vară (atunci când hrana este din abundență), ceea ce înseamnă că declanșarea împerecherii depinde de creșterea duratei zilei după solstițiul de iarnă. De asemenea, fenomene extreme la latitudini înalte – precum ziua polară și noaptea polară – au implicații climatice: regiunile polare acumulează căldură solară continuu vara și pierd căldură continuu iarna, afectând habitatul speciilor arctice/antarctice.
5. Semnificația Culturală și Istorică
Solstițiile au fascinat omenirea din cele mai vechi timpuri, fiind momente-cheie în calendarele agricole și spirituale ale multor culturi. Încă din preistorie, oamenii au observat și marcat solstițiile, deoarece de ele depindeau calendarul agriculturii, reproducerea animalelor domestice și gestionarea proviziilor de iarnă. În lipsa instrumentelor moderne, strămoșii noștri foloseau poziția Soarelui pe cer la solstiții pentru a ști când să semene sau să recolteze și pentru a se pregăti de sezonul rece.
Numeroase monumente megalitice din neolitic și epoca bronzului (de ex. Stonehenge în Anglia sau Newgrange în Irlanda) sunt aliniate precis cu răsăritul sau apusul Soarelui la solstiții. La Newgrange, un mormânt vechi de aproximativ 5.000 ani, lumina soarelui la răsăritul solstițiului de iarnă pătrunde direct într-o cameră ritualică, iar la Stonehenge, pietrele sunt aranjate pe axa apusului de soare la solstițiul de iarnă. Astfel de aliniamente sugerează că societățile străvechi celebrau aceste momente ca pe un punct de cotitură al ciclului anual, asociindu-le probabil cu ritualuri de venerare a Soarelui.
De-a lungul istoriei, solstițiile au fost întâmpinate cu festivaluri, sărbători și rituri menite să asigure prosperitate și să marcheze „moartea și renașterea” simbolică a Soarelui în cursul anului. Multe culturi au tradiții care supraviețuiesc și astăzi sau au fost documentate în texte vechi. Iată câteva exemple de sărbători și ritualuri legate de solstiții:
- Saturnalia (Roma Antică) – Festival în jurul solstițiului de iarnă, caracterizat prin ospățuri, cadouri și inversarea rolurilor sociale.
- Yule (Sărbătoarea de solstițiu de iarnă în tradițiile germanice/scandinave) – Festival al luminii, cu aprinderea Butucului de Yule și ospețe.
- Noaptea de Yaldā (Iran) – Celebrată în noaptea solstițiului de iarnă, cu reuniuni de familie și consum de fructe simbolice precum rodia.
- Dongzhi (Festivalul Solstițiului de iarnă în Asia de Est) – O zi de reuniune de familie, în care se consumă găluște sau orez glutinos pentru unitatea familiei.
- Sânziene / Drăgaica (România, solstițiul de vară) – Sărbătoare populară cu tradiții magice, dansuri și coroane din flori.
Multe dintre aceste tradiții au influențat sărbători moderne precum Crăciunul și alte festivități solare. În zilele noastre, solstițiile continuă să fie celebrate în festivaluri moderne, cum ar fi adunările la Stonehenge sau diverse evenimente spirituale.
6. Influențe Astrologice și Mitologice
În astrologia occidentală, solstițiile corespund momentelor în care Soarele intră în zodia Racului (solstițiul de vară) și Capricornului (solstițiul de iarnă). Aceste momente sunt considerate puncte de cotitură energetică ale anului, marcând începutul verii, respectiv al iernii astrologice.
În mitologie, solstițiile erau interpretate ca momente de moarte și renaștere a Soarelui. În Egiptul antic, solstițiul de iarnă coincidea aproximativ cu renașterea zeului Horus, iar în mitraism, cult solar persan, Soarele neînvins (Sol Invictus) era celebrat pe 25 decembrie. Astfel, solstițiile sunt încărcate de semnificații simbolice și sunt considerate momente de tranziție cosmică.
7. Curiozități și Fenomene Asociate
Solstițiile vin la pachet cu o serie de curiozități interesante și fenomene naturale unice, observabile în diferite locuri de pe glob sau deduse din calculele astronomice:
„Soarele de la miezul nopții” în regiunile polare: În jurul solstițiului de vară, în zonele aflate deasupra cercului polar (Arctic sau Antarctic), are loc fenomenul de zi polară. Asta înseamnă că Soarele rămâne vizibil 24 de ore din 24, timp de câteva zile sau chiar luni la latitudinile foarte înalte.
De exemplu, în orașul Tromsø din nordul Norvegiei, Soarele nu apune deloc de la mijlocul lunii mai până la sfârșitul lui iulie – localnicii și turiștii se pot bucura de lumina solară și la miezul nopții, când Soarele stă aproape de orizont, creând un peisaj roșiatic de amurg continuu. Acest fenomen are loc deoarece la solstițiul de vară emisfera respectivă este înclinată maxim spre Soare, astfel că, la latitudini foarte mari, rotația Pământului nu mai duce discul solar sub orizont. Invers, în jurul solstițiului de iarnă, regiunile din jurul polilor trăiesc noaptea polară – o perioadă în care Soarele nu răsare deloc, domnind întunericul. De pildă, la Polul Nord, după ce Soarele apune la echinocțiul de toamnă, nu mai răsare până la echinocțiul de primăvară (~6 luni de „noapte”).
Solstițiul și Tropicele Terestre: Cele două tropice de pe glob – Tropicul Racului (aprox. 23,5° N) și Tropicul Capricornului (~23,5° S) – poartă aceste denumiri deoarece ele marchează latitudinile extreme unde Soarele poate ajunge la zenit (direct deasupra capului) la amiază. Acest lucru se întâmplă numai la solstiții: la solstițiul din iunie Soarele este perpendicular deasupra Tropicului Racului, iar la solstițiul din decembrie este deasupra Tropicului Capricornului. Dacă vă aflați exact pe Tropicul Racului la 21 iunie la prânz, obiectele verticale nu au umbră – un fenomen spectaculos, exploatat turistic în unele țări (de exemplu, în India sau Mexic) unde oamenii se adună să observe momentul când Soarele este la zenit perfect. În schimb, dincolo de aceste tropice (spre poli), Soarele nu ajunge niciodată la zenit, chiar și vara la solstițiu el apare înclinat pe cer.
Răsărituri și apusuri „extreme”: Poziția de pe orizont a răsăritului și apusului Soarelui variază de-a lungul anului. La solstițiul de vară, Soarele răsare din cel mai nordic punct al orizontului (est-nord-est) și apune în cel mai nordic punct spre apus (vest-nord-vest) – acesta este motivul pentru care, în emisfera nordică, soarele de vară strălucește de la o oră foarte timpurie până târziu seara. La solstițiul de iarnă, răsăritul și apusul au loc în punctele cele mai sudice de pe orizont (est-sud-est, respectiv vest-sud-vest), Soarele făcând un arc mic pe cer. Aceste poziții extreme ale soarelui la orizont explică de ce unele construcții antice sunt aliniate pe direcția solstițiilor – de exemplu, la Stonehenge, soarele de la solstițiul de vară răsare în axul porții principale, iar la apusul solstițiului de iarnă lumina soarelui cade către centrul monumentului. În România, un fenomen interesant are loc la Sarmizegetusa Regia: calendarul dacic de acolo include o aliniere prin care la solstițiul de vară soarele apune într-o poartă special amenajată între sanctuarele circulare, semn că dacii observau evenimentul.
Cea mai lungă zi vs. cel mai timpuriu răsărit: În mod contraintuitiv, cea mai lungă zi a anului (solstițiul de vară) nu coincide exact cu cea mai matinală oră de răsărit sau cu cea mai târzie oră de apus a Soarelui. Din cauza orbitei eliptice a Pământului și a vitezei variabile de revoluție, există un mic decalaj: în jurul solstițiului de vară, Soarele răsare cel mai devreme cu câteva zile înainte de 21 iunie și apune cel mai târziu la câteva zile după această dată. De exemplu, la București, Soarele răsare cel mai devreme (~5:32) pe la 15 iunie, dar apune cel mai târziu (~21:04) abia pe la 27 iunie, în timp ce pe 21 iunie răsăritul este cu câteva minute mai târziu și apusul cu câteva minute mai devreme față de acele extreme. Totuși, durata totală a zilei pe 21 iunie rămâne cea mai mare, chiar dacă orele extreme de răsărit/apus nu coincid exact cu acea zi. Acest fenomen se datorează „ecuației timpului” – o variație sezonieră a momentelor reale ale răsăritului/apusului față de ora medie, cauzată de înclinarea axei și excentricitatea orbitei. Similar, la solstițiul de iarnă, răsăritul cel mai târziu are loc la câteva zile după 21 decembrie, iar apusul cel mai timpuriu cu câteva zile înainte.
Mistere arhitecturale legate de solstiții: În afara faimoaselor Stonehenge și Newgrange, multe alte situri arheologice din lume prezintă aliniamente solstițiale. În Egiptul antic, templul de la Karnak este orientat astfel încât solstițiul de vară aduce lumina Soarelui direct pe axul său central. În America Centrală, la situl Maya de Tikal, umbrele clădirilor indică datele solstițiilor, iar la Chichén Itzá, deși celebra „șarpe de lumină” apare la echinocțiu, și la solstițiul de vară există alinieri ale templelor secundare cu răsăritul. În America de Nord, cercul de pietre de la Bighorn Medicine Wheel (Wyoming, SUA) marchează prin raze pietruite direcțiile răsăritului și apusului la solstiții. Astfel de cunoștințe astronomice avansate demonstrează preocuparea culturală de a îmbina arhitectura cu evenimentele cerești, solstițiile fiind adesea investite cu semnificații calendaristice și spirituale profunde.
Recorduri de durată a zilei și nopții: La solstițiul de vară din emisfera nordică, cea mai lungă zi posibilă de pe glob are loc la cercul polar (aprox. 24 de ore de lumină). În contrast, la Ecuator, ziua are ~12 ore tot timpul anului. Însă locul cu cea mai lungă zi “legală” (adică intervalul dintre răsărit și apus, excluzând crepusculul) la solstițiul de vară se poate considera a fi în zona cercului polar, unde Soarele abia atinge orizontul fără să-l depășească (ex. la 66° N, ziua durează 24h). Pe de altă parte, cea mai lungă noapte are loc la solstițiul de iarnă la cercul polar opus (ex. 24h de noapte la 66° N în decembrie). În capitala cea mai nordică din lume, Reykjavik (Islanda, ~64°N), soarele la solstițiul de iarnă strălucește doar ~4 ore pe cer, în rest fiind noapte sau amurg; la solstițiul de vară, invers, Soarele rămâne pe cer ~21 de ore.
Solstiții pe alte planete: Ca o curiozitate astronomică, și alte planete ale Sistemului Solar au solstiții, dacă axa lor este înclinată. Marte, de exemplu, are o înclinație axială similară cu a Pământului (~25°), deci experimentează solstiții și anotimpuri comparabile ca mecanism (dar de aproape dublă durată, dat fiind anul marțian mai lung). Uranus este un caz extrem: axa sa este înclinată ~98°, aproape culcată, astfel că la solstițiu o emisferă uraniană este îndreptată continuu spre Soare timp de ~42 de ani pământești, în timp ce cealaltă rămâne în întuneric – practic, „anotimpurile” pe Uranus înseamnă 42 de ani de zi urmată de 42 de ani de noapte la fiecare pol! Aceste exemple subliniază cât de special este fenomenul solstițiului și cum înclinarea axială influențează dramatic climatul planetelor.